Jurnal de mamă: Episodul I - Frustrările

Ieri, fetiţa mea mi-a spus: „Toată lumea lâde de mine...“. Nu-i adevărat, i-am zis. De ce spui asta? „Toţi copiii au lâs, mama, dal eu n-am lâs... că am făcut pipi pe chiloţei la glădiniţă“... Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Am luat-o în braţe şi i-am spus că nu râdeau copiii de ea, că se mai întâmplă, că şi ei sunt mici. I-am spus că e cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea mai iubită fetiţă din lume.
   În urmă cu mult, mult timp am văzut un film. Se numea Împăratul muştelor.
   Copiii sunt răi, i-am spus soţului din dotare. „Eeei... sunt mici...“, mi-a răspuns.
   Astă-vară, ne jucam afară. Fetiţa mea vroia „la castel“, un morman de pământ înconjurat cu pietre. Trei fetiţe mai mari i-au spus că nu o lasă acolo, că e castelul lor. Am încercat să-i explic, ne-am îndepărtat. Când fetiţele au mers în altă parte, ne-am dus noi. Dar ele s-au întors şi au alungat-o din nou. Mamele fetiţelor stăteau pe bănci la umbră, la vreo 30 de metri depărtare. Fetiţele ţipau, se îmbrânceau. La un moment dat, fetiţei mele i-a căzut o bretea de la rochiţă. Una dintre celelalte fetiţe a început să arate cu degetul şi să râdă zgomotos. Celelalte s-au luat după ea şi au început să arate şi ele cu degetul spre fetiţa mea şi să râdă. Mergeau spre ea cu degetele întinse, râzând. Au ajuns lângă mine şi le-am spus să o lase în pace, în timp ce încercam s-o liniştesc pentru că începuse să plângă şi mă întreba de ce râd fetele. Mamele stăteau în continuare la umbră, probabil în încercarea de a-şi creşte fundurile şi aşa mari. Fetiţa cea mai agresivă tot nu se îndepărta, aşa că am ridicat tonul şi i-am spus să plece imediat de lângă noi. Între timp, şi-a făcut apariţia şi maică-sa, care a început să ţipe, întrebându-mă de ce mă răstesc la fetiţa ei. După un scurt schimb de replici, am vrut să plec, dar au sărit cu gura colegele de cântar. „Nu ţi-e ruşine?“, „De ce ţipi la copil, aşa sunt ei, aşa se joacă“, „Dacă vin la tine şi mă înfig în ciuful tău...!“ au fost câteva dintre cuvintele ce mi-au fost adresate. Cuvintele mele nu pot fi reproduse decât prin beep şi puncte puncte, în mare parte. Printre cele câteva cuvinte decente pe care totuşi le-am utilizat au fost: Se joacă aşa cum sunt învăţaţi, aşa cum văd acasă, aşa cum sunt lăsaţi. Dacă sunt lăsaţi să fie o haită care atacă un individ mai slab, atunci vor fi o haită. Decât să staţi la umbră şi să scuipaţi seminţe, mai bine v-aţi supraveghea copiii şi le-aţi înfrâna instinctele.
   Copiii mei sunt liberi să facă ce vor, atât timp cât nu jignesc, nu lovesc, nu rănesc în vreun fel. Atunci când lovesc totuşi, deoarece copiii nu sunt îngeraşi, sau ţipă sau muşcă le explic că nu e bine şi de ce nu e bine.  Nu-i las sub pretextul că „aşa sunt copiii“, căci copiii pot fi modelaţi, iar instinctele temperate.

Postări populare